Elena BOARIU

       Poate că întâiul impuls pe care l-am simţit în faţa acestor desene a fost acela de-a le numi « bijuterii » căci lucrătura e delicată, cere migală artizanală, atenţie şi pricepere de aleasă orfevrărie.
      Dar a fost numai un impuls.
Fiecare lucrare propune de fapt mult mai mult : o viziune, destăinuire, o frământare, o incursiune cu meadrele ei, o rezolvare plastică a unei tensiuni a gândului.
        Ceea ce face artista într-un traseu artistic de o viaţă e o adâncire, nu o repetare obsesivă. De parcă insistând în reluarea unui profil, a unei siluete, a unui chip, a unei sugestii de peisaj ar putea ajunge la însăşi fizionomia închipuirii, la scăpărarea visului, la liniştea revelaţiei, la calmul transparenţei. 
         Desenele au structura metaforei şi aduc parcă în memoria auzului rezonanţe de lirism fulgurant. 
         Există la Elena Boariu o incapacitate organică de a se supune competiţiei, contextului, conjuncturalului, de a se lăsa dusă de valul banalului cotidian, o secretă putere a dedublării, o graţie intrinsecă într-ale stăpânirii paradoxurilor. 

        Poate că primul impuls în faţa acestei opere orgolios perfecţioniste, păstrându-şi intact sâmburele de reticenţă, distanţa, acel misterios arièrre pensée, ar fi fost acela de a le fi pus sub semnul nevoii de frumos. 
       Şi totuşi ele nu caută frumosul cu orice chip. Propun mult mai mult. O stare, o lume a gândului, o relaţie între personaje, o aventură tainică prin biblioteca întreţesută de pânze de păianjen. 
       Firul acesta duce spre problematizările majore, spre paradoxurile unei vârste artistice : patosul reţinut, entuziasmul filtrat de înţelepciune, dezinvoltura contrapunctată de melancolii… 
      Nu găsesc emblemă mai potrivită acestei rafinate înâlniri cu grafica Elenei Boariu ca vorbele lui Cocteau. 
« În asta-mi constă poezia, copiez pentru voi invizibilul. »

                                           

    Maeştri miniaturişti ai Evului mediu aşezau în lucrările lor, chei pentru dezlegarea unor taine. 
Anamorfozele lui  Jurhis Baltrushaitis analizează acest mesaj codat, multisecular şi transmis generaţii după generaţii. 
Mitul cifrului ascuns a bântuit dintotdeauna arta, transmiţând fiorul secret. Autoarea acestor lucrări aduce acest fior misterios într-un prezent pe care îl trăim şi în care adeseori ne simţim dezorientaţi de parcă am fi pierdut acel cifru.
De parcă l-am fi ştiut odinioară, într-altă viaţă sau poate în arhetip.De  parcă desenele ei misterioase şi adeseori ciudate ne trezesc o amintire imprecisă şi tulburătoare.

      Privindu-i opera trebuie doar să fim atenţi preţ de o clipită şi să ne lăsăm captaţi de fluxul poveştii. 

     Acea lume de spirite întruchipate, de personaje imaginare aflate la marginea visului pe linia de frontieră dintre posibil şi imposibil, dintre real şi oniric, o regăsim de-a lungul carierei artistei. Iata de pildă în ceea ce s-ar numi o viziune shakespeariană proprie sau superba carte de nuvele italiene, Novele scelte , premiata într-o importantă competiţie europeană de ilustraţie de carte. 
     Aceste cărţi au apărut demult, multe din ele nu au mai fost reeditate, unele cărţi au fost incluse în categoria de  literatură pentru copii şi tineret şi probabil valoarea artei grafice pe care o  conţineau a fost demulte ori neglijată. Mă uit acum la lumea lui Boccaccio desenată în acelaşi filigran, la chipul unui personaj din Pirandello  sau la vraja gesturilor unei fete din nuvelele lui Matteo Bandello, un scriitor italian călugăr dominican din secolul XV, la Le père Goriot de Honore de Balzac sau la  poemele lui Vasile Voiculescu .  Când ilustrează poveşti germane străvechi sau autori români, graficiana îşi moaie sufletul în poveste, îmi imaginez că o visează, pe ea, pe poveste, că trăieşte în ea pur şi simplu. Cum altfel oare se poate explica această capacitate de a surprinde gestul, mişcarea, de a întruchipa gândurile personajelor, de a vira în fantastic şi oniric  în atâtea dintre desenele sale ? 

   
 Mişcarea şi expresia personajelor Elenei Boariu fascinează pentru că, pe de o parte artista  se supune unui canon şi pe de alta evadează într-o liberate imagistică splendidă. 
        Ăsta da, paradox şi melancolie ! 

Graficiana  Elena Boariu ( născută în 1942 la Dumbrava, Neamţ) a urmat întâi cursurile Şcolii medii de arte plastice Octav Băncilă din Iaşi şi apoi ale Facultăţii de artă plastică Nicolae Grigorescu din Bucureşti unde i-a avut ca profesori pe Adina Paula Moscu şi Vasile Kazar. Ea s-a format într-o facultate şi într-o  generaţie plină de excepţionali. 
La grafică i-a avut drept colegi pe Vasile Olac, pe Done Stan, pe Nicolae Sârbu … la secţia  pictură lucrau prin  atelierele facultăţii,pe vremea aceea,  Ion Grigore, Vasile Chinschi , Ilie Boca, Sorin Dumitrescu şi Eugen Bratfanov.La secţia de istoria artei erau studente Ioana Vlasiu,  Ruxandra Garofeanu şi  Ruxandra Juvara…

 
A fost incontestabil o generaţie de mari talente iar  Elena Boariu ( care îşi semna  pe atunci lucrările şi cu numele de  Elena Chinschi, căci era pe atunci soţia celui care avea să devină un pictor fetiş al literaţilor români din anii optezeci !) a fost unul din aceste talente. 
Prea originală ca să se supună canoanelor epocii de aur, prea singuratică, prea electron liber,  prea altfel ca să poată intra în cercuri, grupuri de interese sau pur şi simplu grupări artistice. 
    Între ai ei, între plasticieni însă, totdeauna harul ei unic a fost apreciat şi  chiar invidiat.
    În schimb ea a rămas  discretă şi neinteresată de glorii trecătoare şi de competiţii . De parcă ar şti că îndărătul desenelor ei există o altă viaţă, o altă magie şi un alt cifru de descifrat. 

        Dintr-o manufactură a visului 

Evoluţiile din ultimii douăzeci de ani au consolidat dacă pot spune aşa latura subtilului şi ezotericului în creaţia Elenei Boariu. 

      Cum am mai spus în repetate rânduri, mult prea discretă faţă de talentul pe care îl are, mult prea rafinată ca să nu îşi aplice sieşi o aspră lege a cenzurii, parcimoniei şi tăcerii, Elena Boariu rămâne figură aparte în grafica noastră.
     Într-o lume în care oamenii se pun în evidenţă, se fălesc cu ce au şi ce pot, ea se ascunde de ochiul lumii, într-o discreţie care poate fi numai rezultatul unor acumulări de spiritualitate. 
     Cum am cunoscut-o ? 
În 1978, responsabilul sectorului artistic de la Editura Ion Creangă o alesese pe Elena Boariu ca ilustratoare, de fapt Vasile Olac era el însuşi grafician, cu mână de artist adevărat.
     
Mă asigurase că « ea era cea mai bună » într-o spunere simplă, lapidară aproape şi uite că aşa a fost. 

 Dacă ar fi să sar într-o clipă peste ziua aceea de iarnă în care am întâlnit-o prima oară, la Librăria Eminescu de lângă Universitate şi ziua în care scriu aceste rânduri, nu aş găsi o exprimare mai simplă şi mai adevărată. Am avut şansa să-mi ilustreze două cărţi : erau cărţile mele de început în literatura pentru copii, sincer, atunci, ca tânără autoare,  nu îmi dădeam seama ce şansă pot avea… Ora culorilor şi Libeluliada au apărut la Editura Ion Creangă în 1979 şi 1980 având acelaşi redactor de carte, poetul Gh.D.Vasile, un nume complet uitat azi, un poet discret şi generos, cu haz amar şi capabil să susţină autorii tineri.

   
Elena Boariu  a făcut o sărbătoare din acele ilustraţii chiar şi în condiţiile maximei economii la tipărituri, căci avea dreptul la... o singură culoare folosită în carte,verde pentru prima, maro pentru a doua. Cu acea culoare ea  a creat o lume aparte, cu farmec şi mister, în tonuri de verde şi maro, adevărate giuvaeruri pe care le observ azi de aproape şi nu mă satur să le privesc iar şi iar.

   
Asta făcea Elena Boariu : crea lumi, plasa personaje, dantelărea ca-ntr-o manufactură a sufletului şi a visului, fără oboseală, muncea zile şi zile pe acea bucăţică de hârtie, ca să pună în expresie plastică un gând, dintr-o carte a autoarei debutante care eram eu. Aveam douăzeci de ani. 

Niciodată, dar niciodată în cei 30 de ani care au urmat acestui moment, nu am mai avut sentimentul absolut al întâlnirii dintre pagina scrisă şi desen, oricâte persoane alese din lumea artelor plastice am cunoscut şi oricâte cărţi am publicat. 

   
Aplecată spre lectură, spre descopereriea miraculoaselor teritorii ale budhismului, ale aventurilor spirituale, Elena Boariu s-ar potrivi poate mai bine într-o lume asiatică, rafinată şi rarefiată, minimalistă şi perfectă, fără zgomot mult dar cu trăiri pure. 
     
Ea a făcut ca întâlnirea noastră să fie unică, excepţională, irepetabilă. Am rămas prietene, aproape, şi după treizeci de ani sunt fericită că ne-am întâlnit pentru o clipă de simbioză artistică, fără egal. 

Cleopatra Lorinţiu

Din catalogul expoziţiei de Grafică de la Galeria Căminul Artei, Bucureşti,   iulie 1989 

Lumea Elenei Boariu e vigoare şi fluiditate,realitate şi cuprindere.

Fineţea extremă a liniei,firul ei aproape ireal, puzeria de puncte ce vibrează suprafaţa, în fine, caligrafia măiastră a contururilor sunt fapte de stil, nu sârguinţă de meşteşugar .

Tudor Octavian ( Tribuna României)

 Parcurgerea semnelor încheagă treptat o semnificaţie, înregistrarea totalităţii lor, o stare de spirit vagă, ca urmele prin aer ale unor incendii tăinuite, dar prezente în tot şi în toate, purtând spre noi numai parfumul candorii şi al modestiei. 

Desenele Elenei Boariu ni se dezvăluie lent, înflorind discret în tăcerea adâncă şi pură a contemplaţiei,asemenea vechuilor desene extrem-orientale. 

Cornel Radu Constantinescu (Contemporanul) 

 Desenul este suplu şi alert, caută linia esenţială, căutându-se pe sine şi încearcă să prindă întreaga textură cosmică prin proliferări interregnale.

 Nelipsite de graţie şi participare afectivă, cu un ton romantic şi chiar patetic, imaginile ne dezvăluie universul intim al autoarei,asemenea unor confesiuni. 

 Virgil Mocanu ( România literară) 

 Distincţia primită de Elena Boariu la Bienala 83 BIB care  întruneşte eliat mondială a graficii de carte pentru copii şi care îţi propune să răsplătească talentul, ingeniozitatea, linia distinsă şi lirismul deosebit al artiştilor, se datoreşte faptului că cele două lucrărir ale sale, admise după o severă selecţie, au primit o unanimă apreciere pentru coloritul sensibil şi linia nobilă a ilustraţiilor. 

Val Munteanu ( Veac Nou)

A stăpâni cu o tehnică impecabilă o asemenea cantitate de materie fragmentară şi a o determina să ia înfăţişarea unei imagini coerente presupune nu numai o muncă uriaşă ci o deosebită forţă de a imagina, de a anticipa arhitectura finală,fastuoasă,arborescentă într-un conglomerat de puncte şi linii. 

Cornel Ostahie(Scânteia tineretului)
Ca ilustratoare, Elena Boariu şi-a constituit un stil personal, o marcă urşor recognoscibilă. Indiferent că abordează nuvele italieneşti sau basme ruseşti –şi aria ilustraţiilor sale este mult mai întinsă- ea traduce diferenţele specifice ale textului într-un desen carcaterizat în graţie,eleganţă şi minuţie.Vedem în desenul Elenei Boariu un exemplu de artă culturativă. 

Mihai Drişcu ( Arta)

Din catalogul expoziţiei de artă 

Elena Boariu –Grafică galeria Căminul artei 

S-a asociat dintotdeauna desenul, raţiunii şi culoarea, sentimentului. “Desenul-spunea întrucîtva aforistic un mare erudit- este inteligenţa picturii. Culoarea, instinctual ei.”

Din motive întemeiate, şi îndeobşte atât de cunoscute,desenului i se atribuie funcţiile ordonării spaţiului şi conceptualizării expresiei.

 Socotit drept abstracţiune adaptată la un contur, el preia în  bună , măsură obligaţiile sensului, dezvăluie finalitatea unei deliberări şi mecanismul unei gândiri.

  Uneori însă, desenul răspunde parcă unei tensiuni interioare, proprie naturii artistului, unei stări sufleteşti anume, relativ difuză, în care reala afirmaţie rămâne de intuit. 

Ne aflăm poate în faţa rezervei desenului de a capta inefabilul, de a tinde spre pictură, fie şi în lipsa culorii, de a se împlini ca mărturisie şi formă autonomă de artă. 

Această ipostază nu contrazice adevărurile constituite pe seama desenului,ci relevă  din perspective mereu noi inepuizabile posibilităţi.

Cornel Radu Constantinescu

Elena Boariu

Este o graficiană şi desenatoare din România, născută la 24 octombrie 1942 la Dumbrava Neamţ.

Absolventă a Institutului de arte plastice Nicolae Grigorescu Bucureşti, în 1967 secţia de grafică.

Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din 1974.

Din 1971 a participat la expoziţii colective şi saloane în ţară şi străinătate, la bienale de grafică. Participări ( listă selectivă)

Participari la expozitii în ţară

1971 Salonul de desen şi gravură

1972 Salonul republican de desen şi gravură

1973 Salonul republican de desen şi gravură

1973 Salonul cărţii

1974 Expoziţia de artă plastică romîneascp dedicată Conferinţei modniale a populaţiei

1974 Salonul cărţii

1975 Salonul de grafică

1975 Salonul cărţii

1976 Expoziţia anuală de grafică

1977 Salonul municipal de grafică

1977 Expoziţia de grafică de carte pentru copii şi tineret

1978 Salonul de desen şi acuarelă a Municipiului Bucureşti

1978 Salonul naţional de grafică

expoziţii în străinătate

1971 Bienala de ilustraţie de la Bratislava

 1977 Expoziţia colectivă de artă romînească de la Helsinki ( Finlanda)

1977 Expoziţia de grafică romînească contemporană de la Caracas ( venezuela)

1978 Expoziţia de grafică românească contemporană Arta şi realitatea itinerantă în Venezuela, Argentina, Peru

Expoziţii personale la Galeria Căminul artei

A primit  Diploma Cele mai frumoase cărţi ale anului pentru lucrarea Novelle scelte şi

1977 Premiul pentru ilustraţia culegerilor de texte literare ale manualelor şcolare.

A ilustrat zeci de cărţi şi a colaborat cu ilustraţii în presa literară şi la revistele pentru copii. A semnat lucrările succesiv cu numele Elena Chinschi( a fost soţia pictorului vasile Chinschi), Elena Boariu şi Elena Boariu Opriş.

A fost distinsă cu diploma pentru cea mai frumoasă carte a anului 1972, premii naţionale pentru grafică de carte , Mention honorable BIB Bratislava 1983. A fost desenator la editura Didactică şi pedagogică precum şi la Studiourile de film documentar « Alexandru Sahia ». Este soţia scriitorului Tudor Opriş, căruia i-a ilustrat numeroase cărţi publicate.